Rezultat în cercetare în urma digitizării unei file de codex

Discuție cu Iván Horváth, profesor de istorie literară la Universitatea Eötvös Loránd (ELTE), pornind de la propriile sale cercetări, despre modul în care digitizarea și punerea la dispoziție a valorilor noastre culturale influențează viața științifică.

De când știm că cea mai veche poezie maghiară cunoscută, Plângerea Mariei în maghiara veche (Ómagyar Mária-siralom), se ascunde în Codexul de la Leuven?

A fost descoperită întâmplător, în 1922. Datorăm asta faptului că biblioteca Universității Catolice din Leuven a fost lovită în Primul Război Mondial – nu clădirea bibliotecii în sine, de aceea au avut grijă artilerii, ci clădirea în care fuseseră salvate cărțile. După război, statul german, obligat la reparații, a cumpărat rarități de carte de la anticari; printre altele a cumpărat și codexul în care se poate citi Plângerea Mariei în maghiara veche. Franz Babinger, slavist și turcolog, membru al comisiei de reparații, a descoperit că în codex se poate citi un text în limba maghiară. Apoi a venit al Doilea Război Mondial și de data aceasta artilerii nu au avut grijă. Clădirea bibliotecii universitare din Leuven a fost și ea avariată, dar exemplarele cele mai valoroase fuseseră între timp, din fericire, zidite. Codexul a rămas intact.

Ce început aventuros! Și unde se află astăzi codexul?

Se află la Biblioteca Națională Széchényi, pentru că la începutul anilor ’80 a fost schimbat contra unei compensații substanțiale. Adaug că, dacă codexul ar fi rămas la Leuven, de mult ar fi pe internet și oricine ar avea acces la el, inclusiv noi, maghiarii. În Belgia, practica digitizării este democratică. Când m-am ocupat de un codex publicat digital al Bibliotecii Regale din Bruxelles, am observat că lipsește o pagină. Am scris bibliotecii. Cu prima poștă, în mijlocul unor mulțumiri călduroase, mi-au trimis fotografia paginii lipsă, iar corectura a apărut apoi și pe internet.

Dar din câte știu, Codexul de la Leuven a fost deja digitizat...

Da, digitizarea s-a făcut de mult, dar codexul, dintr-un motiv oarecare, nu este publicat. În schimb, Codexul Pray, și mai vechi, care conține Predica funerară (Halotti Beszéd), se află online în excelenta Bibliotecă Electronică Maghiară (Magyar Elektronikus Könyvtár) a Bibliotecii Naționale Széchényi. Deocamdată practica acelei biblioteci este să publice electronic calitatea de care are nevoie utilizatorul mediu, iar calitatea necesară tipăririi o oferă contra cost. Codexul Pray este, de altfel, un codex care se bucură de mare interes din străinătate – nu din cauza Predicii funerare din el, ci pentru că mulți cred că în el se vede cea mai timpurie reprezentare a giulgiului din Torino.

Când a devenit accesibil publicului larg Codexul Pray digitizat?

Acum câțiva ani, și poate chiar la cererea mea. Se vede și din creșterea rapidă a interesului științific că a ajuns pe internet. Înainte codexul era cercetat aproape ca pe baza unei inițieri, și se ocupau de el mai ales preoți catolici. Asta, din păcate, a făcut cam unilaterale și principalele teme de dispută. (Călugării benedictini susțineau că codexul este o compilație benedictină, iar preoții seculari că l-au alcătuit preoți seculari.) O cunoaștere aprofundată a istoriei practicii religioase este, desigur, indispensabilă, doar Codexul Pray este o carte de ritual făcută pentru bisericile din epoca Árpádiană. Ne-am unit cu Miklós Földváry (Grupul de cercetare de istorie liturgică al ELTE) și în 2020 – la 250 de ani de la descoperirea lui – codexul apare în sfârșit tipărit.

Dar dumneavoastră ați ridicat posibilități cu totul noi și în legătură cu Codexul de la Leuven. Ați putea rezuma constatările dumneavoastră privind Plângerea Mariei în maghiara veche?

Până acum se presupunea că textul Plângerii Mariei în maghiara veche, așa cum îl cunoaștem, este un text frumos, dar fragmentar, o copie foarte proastă, plină de greșeli, ba chiar cu strofe schimbate între ele. Lingviștii datează apariția textului cu 50 de ani mai devreme decât data la care a fost înscris în codex. Exista consens și asupra faptului că autorul l-a compilat prin metoda obișnuită a epocii, adică a „furat” poezia din oceanul poeziei religioase medievale. Nimeni nu l-a considerat o operă compusă în forma în care o cunoaștem.

Dacă aplicăm textului arsenalul textologiei, constatăm că erorile de text trădează nu un copist, ci un autor. (Sunt de același fel cu cele pe care le facem noi când redactăm.) E drept că el a greșit foarte des ordinea literelor, evident pentru că, spre deosebire de noi, nu învățase niciodată scrierea maghiară și probabil nu văzuse niciodată un text maghiar înainte de a așterne el însuși pe pergament Plângerea Mariei. Este așadar probabil că avem de-a face cu un manuscris autograf. Și anume cu manuscrisul autograf al unei poezii magistral compuse, strânse, cu o structură strofică surprinzător de complexă. Forma versificată a operei, nu doar închisă, ci amestecând secvența latină cu modele în limba populară, este de factură franceză. Ca majoritatea predicilor dominicane de atunci, și aceasta urmează retorica obligatorie a prelegerilor universitare pariziene, ba chiar nu duce lipsă nici de caracterul filosofic al poemelor „Gânduri în bibliotecă” (Gondolatok a könyvtárban) sau „Eszmélet” (Conștiință). (Ia poziție într-o importantă chestiune filosofică a epocii, secolul al XIII-lea, așa-numita dispută a universaliilor, și folosește noțiuni ale teoriei semnelor augustiniene.)

De ce a scris un călugăr dominican o poezie în limba maghiară? Și de ce a scris-o?

Ordinul dominican, ca și cel franciscan, a fost creat pentru că preoții nu știau să predice. Nu aveau pregătirea intelectuală pentru asta. Acestea erau ordine fără avere, cerșetoare. Mănăstirile lor s-au așezat în orașe. Frații obțineau prin nivelul predicilor lor ca auditoriul să arunce suficienți bani în cutia milei. Dominicanii reprezentau un nivel intelectual remarcabil; cel mai faimos profesor al Universității din Paris, Sfântul Toma d’Aquino, a fost călugăr dominican. Aceasta poate explica calitatea Plângerii Mariei în maghiara veche. Și faptul că atunci nu exista un public cititor care să ceară opere în limba maghiară. În consecință nu a existat nici provincialism. În lipsa unei tradiții maghiare, scriitorii nu puteau decât să se alinieze tradiției europene. Această epocă a istoriei literare, de o strălucire orbitoare, amintește de patria ideală, imaginară, a prietenului nenumit al lui Péter Esterházy: „ar fi ca Toscana, unde ar trăi englezi și ar vorbi în maghiară.”

Edit Madas a observat regula că monumentele textuale maghiare din primele secole sunt toate legate de rostirea predicilor: acest gen trebuia cultivat în limba populară. Evident, nici Plângerea noastră a Mariei nu face excepție. După ipoteza lui András Vizkelety, copistul – care, după părerea mea, este mai mult decât atât: autor – a folosit poezia într-o predică adresată călugărițelor dominicane.

Călugărițele dominicane nu știau latină, de aceea predica se ținea la ele în maghiară. În general este adevărat că formarea literaturii în limba maghiară se datorează în mare parte cititoarelor, deoarece ele nu primiseră o educație prin care să înțeleagă textele latine, dar aveau nevoie de lecturi în limba maternă.

Ce rol a avut digitizarea în cercetarea dumneavoastră?

Am întâlnit-o pe Tripont Kft. în calitate de consilier al Bibliotecii, pentru că ea are o veche ambiție pentru digitizarea de calitate, de bibliotecă. O captură de probă valorează mai mult decât cea mai elocventă specificație. Eram curios câtă informație putem extrage noi, cercetătorii, dintr-o imagine realizată cu o mașinărie cu adevărat modernă. (Nici eu nu sunt complet profan. Literații care realizează ediții critice de text apelează uneori la priceperea mea de fotograf de manuscrise. În vremurile analogice am folosit Nikon F5 și Linhof Technika 70, apoi Nikon D70, apoi D700, dar de câțiva ani am îmbătrânit pentru cărat stativul de reproducere Linhof.) Pagina pe care se află Plângerea Mariei în maghiara veche am fotografiat-o în Colecția de Manuscrise a Bibliotecii Naționale Széchényi, în prezența lui Ferenc Földesi, directorul colecțiilor speciale, sub îndrumarea lui Péter Peti, cu aparatul Phase One XF al Tripont și cu spate digital de 80 de megapixeli. Și anume adaptându-ne la ciudățenia mea de a fotografia în lumină minimă, cu expunere mai lungă, deoarece cele mai vechi monumente lingvistice sunt relicve. (Fotograful-maestru al catalogului expoziției minunate de monumente lingvistice din 2009 a folosit lumină de bliț de mare putere.) Imaginile au ieșit excelent și așa, fotografiate în semiîntuneric. Mai ales când Péter Peti a întărit contrastul cu software-ul Capture One...

De știut că micul Codex de la Leuven era inițial în două volume, iar Plângerea Mariei a fost înscrisă la sfârșitul primei cărți, încă nelegate, pe ultima pagină. Această pagină, în timpul folosirii, stătea pe palma călugărului și, după cum a constatat András Vizkelety, probabil încă de la înscrierea poeziei s-a uns ușor cu grăsime. Poate că cerneala ferogalică nu a pătruns de la început destul de adânc în pergament. Este posibil să fi uzat textul doar folosirea ulterioară. Oricum, situația este că cea mai mare parte a textului este extrem de palidă, greu de citit. Fotografia mărită, cu contrastul întărit, arată mai bine decât originalul punctișoarele și liniuțele (virgulae) cu care copistul marca de obicei limitele strofelor și versurilor, astfel încât fotografia a contribuit la recunoașterea structurii versificației complexe. Mai multe detalii neobservate până acum se datorează noii fotografii, pentru care îmi exprim și pe această cale mulțumirile.

Autor: Boglárka Cziglényi