Joc cu ruina – interviu cu László Lugosi Lugo

În interviul nostru prezentăm un artist fotograf, pe László Lugosi Lugo, care a înțeles cât de important este, pentru sine și pentru lumea largă, să-și digitizeze opera de până acum, de patru decenii.

Ce au în comun felul în care un graffitar își lasă pretutindeni semnul și felul în care vrem să ne păstrăm valorile culturale? Ce creează un artist pe care îl interesează efemeritatea? Și ce face cu miile de imagini pe care le-a realizat de-a lungul vieții? Cum devine un jurnal din tinerețe, după 40 de ani, o comoară de istorie culturală? Am discutat cu artistul fotograf László Lugosi Lugo, a cărui operă aproape întreagă vorbește despre întâlnirea dintre „atunci” și „acum”.

***

Am auzit că ești într-un mare avânt. Cu ce te ocupi acum?

Gonesc pe extrem de multe autostrăzi, în paralel cu mine însumi. Cu cele mai bune mașini de curse din lume, și vreau să mă depășesc pe mine însumi. Gândesc la nivel internațional. Pe de o parte vreau să fac cărți. Cartea mea Budapesta odinioară și acum (Budapest régen és most), pentru care am refotografiat vechile fotografii ale lui György Klösz, a apărut în 2001. Dar încă din 1996 făcusem pentru ea 40 de fotografii de probă și am început imediat să caut o editură. Mi-a luat 4 ani să o găsesc. În cele din urmă Editura Vince a îndrăznit să se apuce de ea și nu au regretat. Au vândut din ea 60.000 de exemplare în 10 ani. S-a dovedit un obiect-cadou excelent, oamenilor le-a plăcut.

„Uneori fotografiez și cu telefonul mobil. Acest autoportret a fost realizat în toaleta unei benzinării din Austria, în timp ce fotografiam seria Dunărea. Loc neidentificat.”

Acum aș vrea să fac același proiect de-a lungul Dunării și în multe alte locuri. În China, India, Rusia, America de Nord și de Sud. Aș vrea, de exemplu, să parcurg Drumul Mătăsii și să fotografiez cum arată în acest moment. Pentru acestea caut tocmai un producător. În plus, aș vrea să fiu prezent și în galerii de artă, pe linia fotografiei ca obiect de artă. Dar nu năzuiesc la succese, ci la mișcare. Pentru că din cauza alcoolismului meu, pe care între timp l-am învins, mi-au lipsit zece ani din viață, în toate privințele. De exemplu nici pe internet nu am prezență – abia acum am început să o construiesc. Când s-a făcut vechiul meu site, acum douăzeci de ani, încă nu știam la ce servește de fapt.

„Aceasta este una dintre imaginile-cheie ale seriei mele despre schimbările Budapestei. Într-o sâmbătă dimineața de vară făceam tocmai această fotografie (cu Gandolfi), când primarul districtului a apărut în acest loc singuratic, izolat de lume. Am profitat de ocazie și i-am cerut numărul de mobil. De atunci mi-a răspuns mereu la apeluri și m-a ajutat enorm în lucru.”

La ce folosește un site web?

Ca să aducă de lucru, să creeze relații, să arate o prezență continuă și să ofere o piață – aș vrea să vând pe el și imagini. Planific o prezență foarte ramificată: va fi un site web, alături de el o pagină de Instagram, blog și Facebook, toate legate între ele.

Ai formulat așa: gonești cu cele mai bune mașini de curse din lume. Ce ai vrut să spui prin asta?

Abordarea mea este deosebită și o pot realiza cu o calitate sigură. Nu demult mi-am dat seama, de altfel, că încă de la o vârstă foarte tânără mă caracterizează aceeași viziune, mă interesează același lucru: efemeritatea. Pe când aveam 17 ani, am rugat-o pe cea mai tare fată din clasă să-mi permită să o fotografiez. A spus da. Atunci eu am dus-o la Budafok, la o casă prăbușită, și acolo, printre ruine, am fotografiat-o. Cea mai tare fată din clasă... Și de atunci, până astăzi, mă atrage ruina: o fotografiez cu mare intensitate și la un nivel ridicat.

Pentru ca, măcar în fotografie, să rămână ceea ce va dispărea din lume. Să rămână o urmă vizibilă a faptului că a existat cândva. Profesorii mei, de la care am învățat asta: Eugène Atget, August Sander, Richard Avedon. Și am și un maestru fictiv, Kathleen Hale din Trei zile ale Condorului. Pregătesc o carte ai cărei protagoniști vor fi ei. Pentru aceasta există deja și editura, Pauker Collection.

Deci vrei să eternizezi ceea ce este trecător. Cum?

În mod anacronic. Zilnic ajung pe internet 1 miliard 300 de milioane de fotografii digitale, iar eu vin cu aparatul de lemn... Și într-un loc apăs butonul o singură dată și fac un negativ alb-negru pe 4x5. În ultimele șase luni am fotografiat 400 de locuri în Budapesta și 1500 de graffiti. Merg în foarte multe locuri.

„Această imagine am realizat-o pe film plan 4x5 FOMA 100 (http://www.foma.cz/en/catalogue-fomapan-100-classic-detail-406) cu Gandolfi. Vedem intrarea unui depou MÉH (centru de colectare a deșeurilor reciclabile) aflat în demolare, într-o periferie a Budapestei. Din cauza calității slabe a filmului, trebuie expus la 50 ASA în loc de nominalul 100, pentru ca în umbre să existe detalii. După developarea și scanarea negativului s-a dovedit că imaginea vorbește despre singurătate și izolare.”

Și cum ajungi acolo?

În parte caut sistematic locurile, în parte dau peste ele întâmplător, plimbându-mă. Caut interioare, magazine vechi din anii ’60, de exemplu un atelier de croitorie, o librărie, un magazin de radioamatori. Acum, de exemplu, o să fotografiez fabrici ruinate, pentru că și acestea vor dispărea. Data trecută rătăceam prin Ferencváros exterior, unde nu mai fusesem în viața mea, și am zărit o fabrică goală. Am intrat în Colecția de Istorie Locală din Ferencváros (Ferencvárosi Helytörténeti Gyűjtemény) și am cerut să-mi recomande pe cineva care cunoaște locurile.

Deci nu te uiți doar la imagine, ci cercetezi și povestea ei după aceea.

Bineînțeles! Uneori mă informez doar de pe internet, dar îmi place să cercetez și mai în profunzime. Sunt în contact intens și cu localnicii. Am început o serie despre oamenii fără adăpost, vorbesc mult și cu ei. Blogul va fi despre aceste povești.

Cu ce fotografiezi? Ce este „aparatul de lemn”?

Aparatul de lemn este un Gandolfi. Mi l-am cumpărat de a 40-a aniversare. Cele mai bune cadouri le primesc mereu de la mine însumi! Înainte foloseam un aparat Linhof Kardan, 4x5, dar era greu de mutat. Totuși, bineînțeles, l-am cărat și în turnuri de biserici. La Gandolfi am trei obiective, 75, 150 și 240, și douăzeci de casete de film plan. Am și un sistem digital, cu patru obiective, de la 16 la 200, plus un macro. Eu n-am avut niciodată aparate de top, ci cele de la baza categoriei profesionale. Nu am nevoie de unele mai bune. Nu trebuie să fie din titan, pentru că nu merg să fotografiez în Antarctica și nu vreau să fac nici 40 de imagini pe secundă.

„Undeva în Budapesta (pe Rákóczi út), tocmai mă ocup de montarea aparatului Gandolfi. Optica nu am montat-o încă pe el.”

Când folosești aparatul de lemn, când pe cel digital?

Subiectul decide de ce am nevoie. Filmul plan îl folosesc, de exemplu, atunci când vreau să înregistrez ceea ce văd, nu să intervin. La imaginile digitale modific adesea în postprocesare. Data trecută, de exemplu, am strâns Dunărea ca să nu fie prea lată... Dar altfel și în vremurile analogice de odinioară intervenim continuu asupra imaginilor, doar că nu aveam atâtea posibilități. După părerea mea nu există subiect care să se poată realiza doar cu aparatul digital, dar totuși simplifică munca. De exemplu, în ultima vreme am început să folosesc pentru naturile mele moarte filtre care amintesc de colodiul umed din secolul al XIX-lea. De altfel nici nu e adevărat că digitalul ar fi mai rapid – dacă vreau să fac treabă bună, uneori e chiar mai lent. Dar ambele moduri de fotografiere sunt un joc la fel de bun. O aventură.

Joc și ruină....

Subiectul nu este jucăuș, dar realizarea lui este. Și ce surprize mă întâmpină pe parcurs, ce daruri primesc! De Ziua Tuturor Sfinților, de exemplu, am mers pe Rákóczi út să fotografiez un graffiti care fusese mâzgălit cu o săptămână înainte. Am început să fotografiez cu aparatul meu digital, când a venit la mine un om fără adăpost și a cerut bani. I-am dat 500 de forinți și l-am rugat să-mi permită să fac o poză cu el. Am scos aparatul de lemn, care din întâmplare era în mașina mea, și am făcut portretul. Între timp am observat că are ceva în mână: pe hârtie, schița unui graffiti! Pentru că mâzgălitorii fac schițe înainte de a pulveriza imaginea pe perete. L-am întrebat de la cine o are. Mi-a spus; acum chiar o urmăresc pe acea fată. Mi-ar plăcea foarte mult să fac portrete graffitarilor. Ei, bineînțeles, nu iubesc să fie fotografiați, deși între timp am ajuns la o relație bună cu ei. Mâzgălesc din revoltă și din competiție. Scopul lor este ca tag-ul lor să fie pe pereții întregului oraș. Nu există în asta autoexprimare, nu o consideră artă.

„Acest mâzgălit a fost realizat de unul dintre graffiti-writerii mei preferați, undeva în Budapesta. La început am crezut că în dreapta vedem o față (ochi, nas, gură), iar în ansamblu un covor zburător, pentru că credeam că mâzgălitorii fumează într-una și zboară sus. Când l-am cunoscut mai târziu pe mâzgălitorul însuși, el mi-a descifrat desenul. Acestea sunt litere, pentru că graffiti-ul vorbește MEREU despre litere (tag, numele), spune el, și nu înfățișează nimic. Numele nu îl dau acum, pentru că mâzgălitorii fug într-una de poliție, iar asta ar da probe în mâna poliției. Evităm poliția. La prietenul meu writer, data trecută a fost percheziție, i-au confiscat aparatul foto și calculatorul.”

Autoafirmare, nu autoexprimare.

Lăsarea unei urme. Le-am cerut să o facă pe pânză de pictură, dar n-au vrut. Scopul lor este să construiască o subcultură rebelă. O lume fascinantă, marginalitate, anarhie. Mâinile îngheață iarna în timp ce pulverizează, dorm sub tren ca să nu-i găsească polițistul. Faptul că îi fotografiez pe ei și graffiti-urile lor este, după părerea mea, la fel de bine o imortalizare a patrimoniului cultural ca și cum aș fotografia picturi.

Cultura nu constă doar din cultura înaltă, ci și din cotidian. Ba chiar mai ales din acesta... Vechiul tău jurnal foto are o mare valoare de istorie culturală în ambele sensuri. Ne-ai povesti despre el?

Timp de 30 de ani nici nu am scos Jurnalul. Nu mă interesa ce valoare are – pur și simplu mă rușinam cât de penibil e. Ceea ce e și adevărat, dar nu mă mai deranjează. Se vede în el cum un băiat de douăzeci și cinci de ani caută ce să facă în viață, dar nu găsește, și între timp aleargă cu un efort uriaș după femei, dar se teme de ele. O poveste groaznică, dar acum o asum.

Câți ani ai ținut Jurnalul?

Patru ani, din 1978 până în 1982.

Atunci cu siguranță ai depășit între timp această stare...

Ei bine, nu.

Despre cine este Jurnalul?

Despre anturajul meu direct de atunci, membrii familiei mele și prietenii. Era perioada mea de film, la Studioul Béla Balázs. Aveam mereu la mine vreun aparat foto. Dacă ai fi venit atunci în întâmpinarea mea pe stradă, sau dacă ne-am fi așezat să bem această cafea, ți-aș fi făcut o poză. Făceam câteva pe zi, le developam și făceam mărituri după ele pe cea mai mică hârtie foto de atunci, de 6x9 cm. Le lipeam în caiete și scriam text dedesubt. Cine, unde, când, ce, de ce... Așa s-a făcut Jurnalul. Cei din jurul meu știau de el.

„O pagină a Jurnalului în timpul digitizării la Tripont. Digitizarea a fost realizată cu aparatul Phase One, capabil de performanțe extraordinare (https://www.phaseone.com). Imaginile originale de pe pagină au fost făcute în New York, pe Westway, cu un vechi aparat Leica III. F, în 1981. Westway îl cunoșteam deja de atunci din filmul lui Wim Wenders Prietenul american. Și am vrut să-l văd în realitate. Atunci, în 1981, nu mai era trafic pe el, iar mai târziu a și fost demolat (https://en.wikipedia.org/wiki/West_Side_Highway). Cu Gábor am mâncat pe repede înainte un pic de lecsó și ne-am dus să-l vedem.”

Dar pe atunci toată lumea ținea jurnal. De exemplu, Mihály Korniss a inventat Jurnalul Colectiv (Kollektív napló). Dacă îmi amintesc bine, s-a realizat în 3 exemplare. Cei de atunci între 20 și 30 de ani și-l dădeau unul altuia. Korniss l-a dat mai departe lui Péter Nádas, Nádas l-a predat lui Ferenc Kőszegh. Ákos Birkás și Lenke Szilágyi au ținut și ei, independent, jurnal. Eu am inventat jurnalul foto, la care András Szirtes a început imediat jurnalul său de film. Pe mine m-a inspirat pentru jurnalul foto Arhiva Hórusz a lui Sándor Kardos, colecția lui privată de fotografii. Am scris pentru el chiar și o prefață și o introducere, de mână, cu cerneală roșie, pentru că eram un om cu înclinații umaniste.

Și de ce ai renunțat?

M-am plictisit și s-a epuizat. Spre sfârșit nu mai scriam texte. Am renunțat și la predarea limbii engleze atunci când mi-am dat seama că nu mă mai pregătesc pentru ore, ci o fac din rutină. Jurnalul s-a mutat apoi cu mine în cutii de carton de la o locuință la alta, iar ultimii 10 ani i-a petrecut într-un depozit. Uneori mi-a trecut prin minte chiar să-l arunc, dar masa, greutatea nu s-au lăsat.

Și cum a ajuns acum la lumină?

La mai mulți le-a venit ideea, de exemplu lui András Bán și lui Can Togay. La Műcsarnok, anul trecut, au fost expuse câteva pagini în cadrul Fotószalon. În cele din urmă m-am hotărât să reproduc întregul jurnal. Tripont s-a oferit să folosesc pentru fotografiere Phase One-ul lor. Digitizarea s-a făcut. Acolo am învățat ce lucru bun este să fotografiezi în mod tethered. Mi-am cumpărat și software-ul pentru asta. Mai am de făcut ceva cu imaginile, de exemplu trebuie să le numerotez și să le micșorez în diferite formate, pentru că acum în RAW are 610 GB. Este vorba de patruzeci de volume, 6000 de imagini, cam 900-1000 de pagini. Cu aproximativ 1000 de personaje. La început aș fi vrut să pun tot materialul pe internet. Voiam să fac o listă nominală a personajelor și la fiecare aș fi enumerat operele cunoscute, informațiile personale mai importante, site-ul lor etc. În Jurnal apare, de exemplu, cântăreața mea preferată, Nico. Aș fi vrut să enumăr link-urile către toate discurile ei. Ar fi fost ca un mic Facebook. Ca apoi personajele să înceapă să corespondeze, să comunice între ele...

„Concertul lui Nico la teatrul Squat din New York, în 1981, din Jurnalul foto. Nico (https://en.wikipedia.org/wiki/Nico) și-a petrecut practic tot timpul la Squat, pentru că acolo își procura heroina. Nico a fost una dintre cântărețele mele preferate și este și astăzi. La Squat pe atunci nu se vindea, ci sala se închiria unor formații precum DNA, pe atunci la început, sau Lounge Lizards. Cu Gábor mergeam des acolo la Péter și ai lui și ne bucuram de muzică.”

Sigur s-ar naște o corespondență aprinsă, dar nu doar în sens bun.

Exact. Din cauza drepturilor personalității nu se poate face. Ar trebui să vorbesc cu fiecare în parte ca să obțin permisiunea. Pe cei care nu mai trăiesc ar trebui să le caut urmașii. Așa că, în cele din urmă, am renunțat la idee.

Atunci ce soartă va avea?

După János Kurdy Fehér este o lucrare fundamentală de istorie culturală. Voi pune pe internet 30-40 de pagini selectate la care chestiunile legate de drepturile personalității pot fi clarificate și voi scrie alături că, în scopul cercetării științifice, întregul material este accesibil la Departamentul de Fotografie Istorică al Muzeului Național al Ungariei sau la Colecția Budapesta a Bibliotecii Metropolitane Ervin Szabó. Fotografiile mele le-am dus deja mai demult la aceste două instituții.

Dar scopul meu nu este să las imaginile să zacă. Una dintre autostrăzile pe care gonesc acum este tocmai prelucrarea trecutului: voi scana vechea mea lucrare, negativele. Abia acum încep să învăț scanarea în profunzimile ei. Vreau să mă mut în lumea digitală din toate punctele de vedere și voi aduce acolo și vechile mele lucrări. Am o dorință foarte puternică să-mi cunosc noua viață – și, odată cu ea, și pe cea veche. Mai ales că am primit pentru asta și o muză cadou.

Acum te ocupi mult de digitizarea negativelor și imaginilor tale. Care sunt experiențele tale?

Prelucrarea lucrurilor mele vechi am început-o cu seria Cărbune (Szén). Aceste imagini le-am făcut pe film plan alb-negru 9x12, în 1993. A fost un material relativ bine expus și developat, pe filme Kodak. La început m-am gândit că trebuie scanat totul, dar un scan de calitate bună la o asemenea rezoluție durează cam 3-4 minute. Seria are cam o sută de imagini, și ar fi luat mult timp. De aceea am făcut pe o masă luminoasă o mască din carton negru, ca lumina să nu pătrundă în optică, și, folosind un obiectiv macro, am fotografiat negativele cu aparatul meu full frame Nikon 610. După aceea ar fi trebuit să le inversez în pozitiv, dar atunci a venit oferta Tripont să refacem totul cu Phase One. La început nu am vrut să refac lucrarea, pentru că o credeam pierdere de timp. Dar am făcut un test pe unul dintre filmele plan, iar rezultatul era impecabil. În tonuri și bogăție de detalii, imaginea Phase One a depășit de multe ori prima versiune full frame, de altfel deloc rea.

„Digitizarea Jurnalului foto se desfășoară la Tripont. Fotografiem în mod tethered (http://www.diyphotography.net/introduction-tethered-shooting/) pentru a obține rezultatul optim, cu ajutorul software-ului Capture One. Cablul portocaliu leagă aparatul foto de calculator. Această fotografie am făcut-o cu setarea panoramă a telefonului meu mobil.”

Ce diferențe ai observat?

Să comparăm digitizările făcute după unul dintre negativele din Cărbune. Cea de ton maroniu a fost făcută cu aparatul FullFrame 24mpx, cea gri cu Phase One 80mpx format mediu. Detaliul FullFrame este o mărire de 200 % a originalului, detaliul Phase One o mărire de 100 %. Diferențele se observă mai ales în zonele bogate în detalii (gardul) și în bogăția tonurilor (pavajul). Cea mai mare parte a bogăției de detalii provine din diferența de rezoluție. Un negativ de asemenea dimensiune conține suficientă informație de detaliu care justifică rezoluția mai mare. Iar bogăția tonurilor provine din diferența de interval dinamic dintre cele două tehnologii, diferența fiind de aproape zece ori.